Pasind rapid spre ceea ce credeam a fi iubire
m-am departat incet de ce conta de fapt mai mult
si am ajuns doar ca un fir de iarba printre alte fire,
un suflet slab ce-si duce gandul dupa vant.
Si am crescut asa, cu fruntea catre soare,
sperand ca intr-o zi s-ajung si eu maret ca el,
cu vise ce ma transformau cand intr-o floare
cand chiar si-n arbori, sau altele la fel.
Oh, sa fiu un arbore si eu, ce vise mai aveam.
S-adapostesc la umbra mea pe trecatorul istovit,
sa-l odihnesc, sa-l protejez. Cate puteam
sa fac de as fi fost si eu un arbore afurisit.
Mai mult, veneau si oameni care, neatenti,
nu se uitau si ma striveau. Cu greu, apoi,
mai reuseam sa iert neghiobii insolenti
in timp ce-abia puteam sa ma ridic iar din noroi.
Nu stiu ce ma faceam, sincer iti zic, de nu erau
pe langa mine toti: doar ierburi pe-un pamant,
prietenii mei. Cu ei cantam cand ei cantau
toti, impreuna, toti leganati de-acelasi dulce vant.
De-atunci din iarba am crescut din nou in om.
Nu am nevoie sa ajung la soare sa traiesc,
nici sa fiu floare, sau vreun afurisit de pom
sa fac doar umbra toata ziua si sa innebunesc.
Desigur, pot fi calcat iar in picioare si acum.
Pot fi tarat prin tot noroiul ce ar putea sa fie.
Dar stiu ca ma ajuti orice ar fi, oriunde si oricum,
si pentru asta am sa-ti fiu, la fel, prieten pe vecie.
Ma las, deci, dus de vant, chiar ca un fir de iarba.
Daca astfel te-as pierde, renunt sa vreau mai mult.
Promit de-acum incolo sa nu mai spun o vorba
Din ce-a fost in trecut. Ma las, deci, dus de vant.
